Acum mai mult de 16 ani, in casa parintilor, proaspat cumparata, a aparut un animalut negru, de dimensiunea unui soricel, cu ochii inchisi si coada subtire. Un fel de cartita mica si neagra.
Eram un motanel de o saptamana, de culoare neagra cu o pata alba mica pe burta (pe care n-o aratam nimanui, pentru ca semana cu un chilotel) si cu niste ochi de un albastru intens.
Mi-au pus numele Simba, regele animalelor.
Parintii m-au hranit in locul pisicii-mama cu lapte (de vaca, ca de pisica n-au gasit la supermarket) cu o seringa, la inceput cu forta, apoi, dupa ce a inceput sa-mi placa gustul, m-am hranit singur.
Dupa cateva zile au observat ca am devenit nelinistit si ca a inceput sa-mi atarne burta.
S-au intrebat ce au gresit, ce nu era in regula, iar dupa o analiza intensa au constatat ca eram uni-sens: intra o gramada de lapte, dar nu iesea nimic. Nu faceam pipi si de aceea vezica mea devenise imensa.
Dupa alte dezbateri intense (pe vremea aceea nu exista Internet si Google care sa te ajute sa devii destept repede) au ajuns la concluzia ca nu stiam sa fac pipi pentru ca mama naturala nu apucase sa ma invete.
Asa ca au imitat linsul mamei cu o bucata de hartie igienica aspra pana m-au convins.
A fost singura data cand s-au bucurat ca am udat canapeaua.
Dupa ce am inceput sa prind puteri am inceput sa prind si tupeu. Explorarea tuturor cotloanelor casei a devenit o activitate zilnica preferata.
Iar dupa ce a decis ca-mi place m-am gandit ca e vremea sa-mi marchez teritoriul ca nici o alta felina sa nu atenteze la mosia personala.
Si, pentru ca intre timp devenisem expert in facut pipi (doar invatasem de la mari maestri), am marcat tot ce a prins: pereti, usi, carti, posetele mamei, haine.
Ba chiar la un moment dat am inceput ca cred ca si animalele mari, oamenii, pot deveni interesati de mosia mea asa ca am decis ca acestia trebuie atacati de cum intra in casa.
Multi dusmani au fugit cu mainile sau fata pline de sange din fata monstrului de 50 de centimetri cu tot cu coada: oameni de toate varstele si dimensiunile, caini mai mari sau mai mici, alte pisici curioase.
Se spune ca unii au fugit in alte tari, peste mari si oceane, de frica bestiei negre, iar ceilalti au acceptat ca au fost invinsi de un zburlit maraitor.
Chiar si mama cerea ajutor deseori cand era atacata si muscata de maini si picioare.
Doar tata stia sa ma calmeze sau sa ma enerveze pana oboseam si ma lua somnul. Spunea mereu ca e doctor in pisici si ca e mai rapid decat orice felina.
In aceasta perioda am descoperit ca nu pot manca Kitekat sau biscuiti ordinari pentru pisici, ci doar pate de vanat Whiskas. Ca dimineata merge o cafea proaspat rasnita sau un ness (praf, nu lichid) sau ca uneori usturoiul verde poate fi interesant si merita furat.
Si tot atunci am hotarat ca mancarea oamenilor e prea gretoasa pentru un motan maidanez cu fite si ca nu merita sa te urci pe masa doar pentru atata lucru. E suficient sa miorlai sfasietor pana cand oamenii or sa-ti dea Whiskas-ul bine-meritat.
De asemenea, am invatat ca daca torci in urechea parintilor adormiti or sa-ti ridice plapuma ca sa intri la caldura, ca daca vrei sa te joci cu ei dimineata la prima ora e suficient sa-i musti de degetele de la picioare, ca orice obiect poate deveni jucarie daca iti doresti cu adevarat asta.
Am aflat pe pielea mea (arsa) ca o baie in masina de spalat rufe plina cu apa fierbinte nu face bine la blanita, ca sunt cel mai iubit pisic de pe planeta si ca pot exploata oricand asta, ca daca iti urmezi colegul uman de apartament peste tot il impresionezi si nu-ti va refuza apoi nicio fita, ca e amuzant sa vezi cum se sperie oamenii care dorm de niste ochi galbeni fosforescenti care-i privesc de la cativa centimetri.
Colegii umani au incercat la un moment dat sa complica jocul schimband “mosia”, dar asta nu mi-a pus probleme decat cateva ore. Am “marcat-o” imediat.
M-am prins repede ca nu e nicio smecherie sa stai in cos de pisici, pe cuverturi de pisici.
Esti smecher daca te arunci pe scaunul preferat al tatalui chiar inainte de a se aseza el, daca-ti faci culcus pe cel mai nou taburet din casa si daca dormi in patul “colegilor de apartament” de-a curmezisul, ca ei sa fie nevoiti sa stea cu genunchii la gura.
Atunci cand unul dintre ei au treaba la calculator e “cool” sa te culci pe tastatura sau sa defilezi cu toate cele patru labe din dotare pe taste atunci cand au ceva de scris. (Sfat: tastatura de laptop e mult mai buna pentru somn, iar daca va asezati in dreptul fantei prin care iese aerul cald e de-a dreptul divin).
Mai era si smecheria cu dormitul pe televizor, la caldura, cu coada peste ecranul la care se uita umanii, dar s-a stricat cand au inlocuit televizorul ala mare cu unul foarte ingust pe care nu m-am putut urca oricat m-am chinuit.
Apa e mult mai gustoasa daca o bei direct de la robinet, dupa ce convingi cu miorlaituri disperate un coleg uman sa-i dea drumul special pentru tine. Si e foarte tare daca bei intai de la bucatarie si apoi te duci imediat sa bei si din baie. Amestecate in ordinea astea dau un rezultat perfect.
Ce mai incoace si incolo, ii dresasem perfect pana cand am observat miscari ciudate pe mosie: una dintre camere a capatat mobilier ca pentru pitici, iar burta mamei crestea vazand cu ochii.
M-am prins repede ca e momentul sa ma remarc si de multe ori m-am intins cat eram de lung langa burta imensa ca sa o incalzesc. Asta mi-a crescut rapid punctajul.
Am testat de cateva ori mobilierul de pitici (aveau un fel de patut pe roti foarte comod, se doarmea bine in el) si am fost cat se poate de cuminte; auzisem diversi musafiri spunand ca nu e bine sa ma tina in casa pe viitor.
Dupa cateva luni parintii au adus acasa un fel de motanel alb, fara par, care se hranea cu lapte, ca si mine in tinerete. Am bagat capul printre gratiile patului ca sa-l vad, de-aia stiu.
Mi-au facut cunostinta, au zis ca il chema Ian. N-am vrut sa dau laba cu el ca nu stiam daca se cuvine de la prima intalnire.
Dupa o vreme motanelul asta alb a inceput sa ma alerge in patru labe prin casa, cred ca facuse o pasiune pentru coada mea (el n-avea, cred ca era invidios). Am scapat ca eram muuuult mai rapid.
M-am prins repede ca incepea sa semene cu parintii adoptivi si mi-am facut planul sa-l dresez si pe el, dar o lunga perioada n-am reusit. De fapt cred ca a fost pe dos, pentru ca am fost neobisnuit de cuminte in aceasta perioada, nu l-am muscat, nu l-am zgariat.
Pana la urma ceilalti doi colegi umani erau suficienti sa-mi faca toata poftele.
De fapt, ca sa fiu sincer, mai aveam pe cineva numit Buna, care veneam din cand in cand pe la noi si pe care o puneam sa ma maseze cu piciorul pe burta pana amortea. Ii facusem chiar program, la 7 dimineata dadeam usa de perete la sufragerie ca sa intru la masaj.
Apoi, cand Ian a crescut, am pus-o impreuna sa-mi faca ciorapei si caciulita cu gauri pentru urechi. Ciorapeii nu i-am purtat, dar erau buni ca momeala pentru Mos Nicolae, mereu am gasit conserve delicioase pe ei.
Imi placea sa-mi iau micul dejun la 5:15 fix dimineata si de multe ori mi-era atat de lene sa ma intorc in pat incat mieunam dupa tata sa vina sa ma transporte in brate. Cu el tinea mereu figura, cu mama nu ca are somnul adanc si nu ma auzea.
Apropos, pentru calitatile vocale mi se mai spunea si Mâzart, iar pentru ca-mi placea sa fiu masat mi se spunea uneori Kobița (de la vita de Kobe, care este masata zilnic cu sake si asculta muzica simfonica pentru a face carnea mai buna). Asta ca sa stiti cu cine stati de vorba.
Mai tinea si figura cu gasitul unei mingi prin casa si izbitul ei de pereti in toiul noptii, pareau ca se bucura amandoi ca se pot juca cu mine noaptea.
In fine, inventam mereu exercitii noi ca sa-i tin in priza si sa nu leneveasca.
Ian a crescut si s-a facut puternic, ma lua mereu in brate si ma plimba prin casa. Gratis.
Era foarte mandru de asta si eu suportam cu stoicism.
Intr-o zi m-au dus la doctor pentru ca ma simteam cam rau. Mi-au facut analize de sange, mi-au ras blanita de pe burta, mi-au dat cu o chestie scarboasa pe piele si au plimbat un aparat pe mine (nu vreti sa stiti cum arata un motan negru, serios, cu burta cheala si alba). Mi-au facut injectii si perfuzii. Cica aveam probleme cu rinichii si ficatul cam gras.
Asa ca m-au pus la regim, mancare dietetica. Am refuzat cu stoicism cateva zile, dar pana la urma n-am avut incotro si a trebuit sa mananc scarbosenia.
Partea buna este ca la doctor m-am intalnit cu un nepot de-al meu, Tuș, tot negru, evident. Era un fel de asistent medical la cabinetul veterinar. Ne-am recunoscut imediat si ne-am salutat. Am ramas prieteni.
Dupa 16 ani si jumatate de pisiceala (asta inseamna vreo 115 ani omenesti, sa va vad pe voi cat rezistati) am luat decizia ca trebuie sa schimb ceva in viata.
Acum va salut din Raiul pisicilor in care tocmai am ajuns.
Ma invart un pic pe aici sa vad cum sta treaba si sa “marchez” locul.
Miau!
Copilul spune lucruri trasnite 